Entorsele de gleznă
Sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală. Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Noțiuni de anatomie
- Ligamentele de pe partea externă a gleznei sunt cele mai frecvent lezate.
- Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. supinație și adducție).
Mecanismul indirect de producere al entorselor de gleznă, prin adducție și supinație
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea gleznei pentru a o putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară;
- Grad II: ruptură parțială ligamentară;
- Grad III: ruptură completă ligamentară.
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent)
- Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
- Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie.
Chirurgical (rar) – sutură sau reconstrucție ligamentară – indicat în cazul durerii și a instabilității persistente după tratamentul conservativ sau în cazul leziunilor asociate (ex. fracturi).
Complicațiile includ durere persistentă, instabilitate, leziuni osoase asociate și tromboză venoasă profundă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”