Afecțiuni și tratamente

Bursita subacromială

Bursita subacromială reprezintă inflamația bursei situate între acromion și tendoanele coafei rotatorilor. Bursa are rolul de a reduce frecarea dintre structurile umărului în timpul mișcărilor. Atunci când se inflamează, apare durerea și limitarea mobilității umărului.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• suprasolicitarea umărului;
• mișcările repetitive deasupra capului;
• tendinita coafei rotatorilor;
• traumatismele;
• sindromul de impingement subacromial.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere pe partea laterală a umărului;
• durere la ridicarea brațului;
• durere nocturnă;
• limitarea mobilității;
• sensibilitate la mișcările repetitive.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul este stabilit prin consultația ortopedică și examenul clinic. Ecografia și RMN-ul permit evidențierea inflamației bursei și identificarea eventualelor leziuni ale coafei rotatorilor.

Cum se tratează?

Tratamentul este, în majoritatea cazurilor, nechirurgical și include:

• repaus relativ și evitarea mișcărilor dureroase;
• kinetoterapie;
• medicație antiinflamatoare;
• infiltrații subacromiale ecoghidate, în cazuri atent selecționate.

Dacă simptomele persistă și sunt asociate cu sindrom de impingement sau rupturi tendinoase, poate fi recomandat tratamentul artroscopic, care permite tratarea tuturor leziunilor asociate.

Majoritatea pacienților răspund favorabil la tratamentul conservator și își recapătă mobilitatea completă a umărului.

Tendinita capului lung al bicepsului

Tendinita capului lung al bicepsului reprezintă inflamația sau degenerarea tendonului bicepsului care traversează partea anterioară a umărului. Afecțiunea apare frecvent împreună cu leziunile coafei rotatorilor sau cu sindromul de impingement și constituie o cauză frecventă de durere în partea anterioară a umărului.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• suprasolicitarea prin mișcări repetitive;
• activități sportive care implică aruncarea sau ridicarea brațului;
• degenerarea tendonului odată cu înaintarea în vârstă;
• instabilitatea tendonului;
• leziunile coafei rotatorilor.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere în partea anterioară a umărului;
• durere la ridicarea sau flexia brațului;
• durere la ridicarea obiectelor;
• sensibilitate la apăsarea șanțului bicipital;
• uneori, senzație de pocnitură sau instabilitate a tendonului.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și testele clinice specifice. Ecografia și RMN-ul permit evaluarea tendonului și identificarea eventualelor leziuni asociate ale coafei rotatorilor sau labrumului.

Cum se tratează?

Tratamentul este individualizat și include:

• reducerea activităților care provoacă durerea;
• kinetoterapie pentru restabilirea mobilității și echilibrului muscular;
• medicație antiinflamatoare și analgezică;
• infiltrații, în cazuri atent selecționate.

Atunci când simptomele persistă sau tendonul este sever degenerat ori instabil, poate fi recomandat tratamentul chirurgical artroscopic. Cele mai utilizate proceduri sunt tenotomia sau tenodeza tendonului capului lung al bicepsului, frecvent asociate cu tratamentul leziunilor coafei rotatorilor.

Diagnosticul precoce și tratamentul adecvat permit, în majoritatea cazurilor, dispariția durerii și revenirea completă la activitățile zilnice și sportive.

Artroza de cot

Artroza de cot reprezintă degradarea progresivă a cartilajului articulației cotului. Deși este mai puțin frecventă decât artroza genunchiului sau a șoldului, poate provoca durere, rigiditate și limitarea semnificativă a mișcărilor. Cel mai adesea apare după traumatisme sau ca urmare a suprasolicitării repetate a articulației.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• traumatismele sau fracturile în zona cotului;
• luxațiile și instabilitatea articulară;
• suprasolicitarea repetată prin activități profesionale sau sportive;
• afecțiunile inflamatorii, precum poliartrita reumatoidă;
• uzura cartilajului odată cu înaintarea în vârstă.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere la mișcarea cotului sau la ridicarea obiectelor;
• rigiditate și reducerea mobilității;
• dificultăți la întinderea sau îndoirea completă a cotului;
• senzație de blocaj sau pocnituri în timpul mișcării;
• în stadiile avansate, slăbirea forței membrului superior.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile evidențiază îngustarea spațiului articular, osteofitele și gradul de uzură al articulației. În anumite situații, RMN-ul sau tomografia computerizată pot fi utile pentru evaluarea cartilajului, a corpilor liberi intraarticulari sau a altor leziuni asociate.

Cum se tratează?

Tratamentul este adaptat severității bolii și nevoilor fiecărui pacient.

În stadiile incipiente sunt recomandate:

• modificarea activităților care provoacă durerea;
• kinetoterapie pentru menținerea mobilității și întărirea musculaturii;
• medicație antiinflamatoare și analgezică;
• infiltrații intraarticulare, în cazuri atent selecționate.

Atunci când durerea persistă sau mobilitatea este sever afectată, poate fi indicat tratamentul chirurgical. În funcție de gradul de artroză și de vârsta pacientului, opțiunile includ artroscopia de cot pentru îndepărtarea osteofitelor și a corpilor liberi, proceduri de reconstrucție articulară sau, în cazurile avansate, artroplastia totală de cot (proteza de cot).

Diagnosticul precoce și tratamentul personalizat pot reduce durerea, păstra mobilitatea articulației și întârzia evoluția artrozei, contribuind la menținerea unei bune funcții a membrului superior.

Bursita trohanteriană

Bursita trohanteriană, cunoscută și sub denumirea de sindrom de durere trohanteriană mare (Greater Trochanteric Pain Syndrome – GTPS), reprezintă o cauză frecventă de durere pe partea externă a șoldului. Deși denumirea sugerează inflamația bursei, în multe cazuri sunt implicate și tendoanele mușchilor fesieri (gluteus medius și gluteus minimus), motiv pentru care afecțiunea este considerată astăzi un sindrom complex.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• suprasolicitarea prin mers, alergare sau urcatul scărilor;
• traumatismele directe la nivelul șoldului;
• slăbiciunea musculaturii fesiere;
• diferența de lungime între membrele inferioare;
• afecțiuni ale coloanei lombare sau șoldului;
• excesul ponderal și modificările biomecanice ale mersului.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere pe partea externă a șoldului;
• durere la mers, urcatul scărilor sau alergare;
• disconfort la statul culcat pe partea afectată;
• sensibilitate la apăsarea zonei trohanterului mare;
• uneori, durerea poate iradia pe partea laterală a coapsei, fără a depăși de obicei genunchiul.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul este stabilit prin consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile sunt utile pentru excluderea altor afecțiuni ale șoldului, iar ecografia sau RMN-ul pot evidenția inflamația bursei, tendinopatia sau rupturile parțiale ale tendoanelor gluteale.

Cum se tratează?

Tratamentul este, în majoritatea cazurilor, nechirurgical și urmărește reducerea durerii și corectarea cauzei care a determinat apariția simptomelor.

Acesta poate include:

• modificarea temporară a activităților care agravează durerea;
• kinetoterapie pentru întărirea musculaturii fesiere și stabilizarea bazinului;
• exerciții de stretching și corectarea biomecanicii mersului;
• infiltrații ecoghidate în bursă, în cazuri atent selecționate;
• terapii biologice sau unde de șoc, în anumite situații.

Tratamentul chirurgical este rareori necesar și este rezervat pacienților cu simptome persistente sau cu rupturi importante ale tendoanelor gluteale. Acesta poate include bursectomia, repararea tendoanelor sau alte proceduri reconstructive.

Majoritatea pacienților răspund foarte bine la tratamentul conservator, iar un program personalizat de recuperare permite reducerea durerii și reluarea activităților zilnice și sportive fără limitări.

Leziunile de menisc

Meniscurile sunt două structuri fibrocartilaginoase situate între femur și tibie, cu rol esențial în stabilizarea genunchiului, distribuirea greutății și protejarea cartilajului articular. Atunci când se rup, pot provoca durere și pot limita activitățile zilnice sau sportive.

Cum apare o leziune de menisc?

Leziunile de menisc pot apărea în două situații:

• în urma unui traumatism, frecvent în timpul sportului sau al unei mișcări bruște de rotație a genunchiului;
• prin uzură (degenerare), odată cu înaintarea în vârstă, chiar și în urma unor mișcări obișnuite.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere localizată pe partea internă sau externă a genunchiului;
• tumefierea genunchiului;
• senzația de blocaj sau „agățare" în timpul mișcării;
• pocnituri sau clicuri la flexie și extensie;
• dificultăți la mers, alergare sau urcatul scărilor.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul începe cu consultația ortopedică și examinarea clinică. În majoritatea cazurilor, RMN-ul confirmă existența, localizarea și tipul leziunii, informații esențiale pentru alegerea tratamentului.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de tipul rupturii, vârsta pacientului, nivelul de activitate și simptome.

Leziunile mici sau degenerative pot beneficia de tratament conservator, care include repaus relativ, medicație antiinflamatoare, fizioterapie și kinetoterapie.

În cazul rupturilor instabile, al blocajului articular sau atunci când simptomele persistă, poate fi recomandată artroscopia de genunchi. Ori de câte ori este posibil, obiectivul este repararea meniscului, deoarece păstrarea acestuia contribuie la protejarea cartilajului și la reducerea riscului de artroză pe termen lung. Atunci când ruptura nu poate fi reparată, se îndepărtează doar porțiunea lezată.

Un diagnostic precoce și un tratament personalizat cresc șansele unei recuperări complete și ajută la menținerea sănătății genunchiului pe termen lung.

Ruptura de ligament încrucișat anterior (LIA)

Ligamentul încrucișat anterior (LIA) este unul dintre cele mai importante ligamente ale genunchiului. Rolul său este de a menține stabilitatea articulației și de a preveni alunecarea anormală a tibiei față de femur, în special în timpul schimbărilor rapide de direcție, săriturilor și pivotărilor.

Cum apare ruptura de LIA?

Leziunea apare cel mai frecvent în timpul activităților sportive, precum fotbalul, schiul, baschetul sau handbalul. În majoritatea cazurilor, ruptura se produce fără contact direct, printr-o mișcare bruscă de schimbare a direcției, o aterizare incorectă după o săritură sau o rotație forțată a genunchiului.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente semne sunt:

• senzația sau zgomotul de „poc" în momentul accidentării;
• durere intensă și tumefiere rapidă a genunchiului;
• senzația că genunchiul „fuge" sau cedează la mers;
• dificultate în sprijin și limitarea mișcărilor;
• instabilitate la activitățile sportive.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și pe teste clinice specifice pentru evaluarea stabilității genunchiului. Investigația imagistică de elecție este RMN-ul, care confirmă ruptura ligamentului și evidențiază eventualele leziuni asociate ale meniscului, cartilajului sau altor ligamente.

Cum se tratează?

Tratamentul este individualizat și depinde de vârstă, nivelul de activitate și gradul de instabilitate.

La persoanele sedentare sau cu solicitări reduse, în anumite situații poate fi recomandat tratamentul conservator, bazat pe kinetoterapie și recuperare funcțională.

Pentru pacienții activi, sportivi sau cei care prezintă instabilitate importantă, tratamentul recomandat este reconstrucția ligamentului încrucișat anterior prin artroscopie. Intervenția utilizează o grefă biologică proprie și are ca obiectiv refacerea stabilității genunchiului și prevenirea leziunilor secundare ale meniscului și cartilajului.

Recuperarea după operație este la fel de importantă ca intervenția chirurgicală. Un program personalizat de kinetoterapie permite revenirea treptată la activitățile zilnice și, ulterior, la sport, de regulă în intervalul de 6–9 luni, în funcție de evoluția fiecărui pacient.

Un diagnostic rapid și un tratament corect oferă cele mai bune șanse pentru revenirea la un genunchi stabil și funcțional.

Ruptura de ligament încrucișat posterior (LIP)

Ligamentul încrucișat posterior (LIP) este unul dintre principalele ligamente ale genunchiului. Acesta împiedică deplasarea excesivă a tibiei înapoi față de femur și contribuie la stabilitatea articulației în timpul mersului, alergării și activităților sportive. Leziunile LIP sunt mai rare decât cele ale ligamentului încrucișat anterior, dar pot afecta semnificativ funcția genunchiului.

Cum apare ruptura de LIP?

Cel mai frecvent, ruptura apare în urma unui traumatism puternic, precum:

• impactul direct asupra tibiei cu genunchiul îndoit (accidente rutiere – „dashboard injury");
• căderi pe genunchiul flectat;
• accidente sportive cu contact direct;
• traumatisme complexe asociate cu alte leziuni ligamentare.

Care sunt simptomele?

Semnele cele mai frecvente sunt:

• durere în partea posterioară a genunchiului;
• tumefierea după traumatism;
• senzația de instabilitate, în special la coborârea scărilor sau pe teren în pantă;
• limitarea mobilității;
• în leziunile cronice, oboseală și durere la efort.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul începe cu examinarea clinică și teste specifice pentru evaluarea stabilității genunchiului. RMN-ul confirmă ruptura ligamentului și evidențiază eventualele leziuni asociate ale meniscurilor, cartilajului sau altor ligamente.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de severitatea leziunii și de nivelul de activitate al pacientului.

În rupturile parțiale sau în cazurile cu instabilitate redusă, tratamentul conservator poate include imobilizare temporară, recuperare medicală și kinetoterapie pentru întărirea musculaturii și recâștigarea stabilității.

În rupturile complete, în instabilitatea persistentă sau atunci când există leziuni ligamentare asociate, poate fi recomandată reconstrucția ligamentului încrucișat posterior prin artroscopie. Scopul intervenției este restabilirea stabilității genunchiului și prevenirea deteriorării progresive a cartilajului.

Recuperarea este esențială pentru obținerea unui rezultat bun și durează, în funcție de tipul leziunii și de tratamentul ales, între 6 și 9 luni.

Diagnosticul precoce și tratamentul individualizat oferă cele mai bune șanse pentru recuperarea completă a funcției genunchiului și prevenirea complicațiilor pe termen lung.

Instabilitatea de rotulă

Instabilitatea de rotulă reprezintă tendința rotulei (patela) de a se deplasa în afara poziției sale normale, cel mai frecvent spre exteriorul genunchiului. Aceasta poate varia de la episoade ușoare de subluxație (rotula se deplasează și revine spontan) până la luxații complete, care necesită reducere. Afecțiunea apare frecvent la adolescenți și adulți tineri, în special la persoanele active și sportive.

De ce apare?

Instabilitatea patelară este determinată de unul sau mai mulți factori:

• traumatism sau luxație de rotulă;
• laxitate ligamentară;
• displazia trohleară (șanț femural insuficient dezvoltat);
• rotulă poziționată prea sus (patella alta);
• alinierea anormală a membrului inferior;
• dezechilibre musculare, în special ale cvadricepsului.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• senzația că rotula „fuge" sau se deplasează;
• episoade de luxație sau subluxație;
• durere în partea anterioară a genunchiului;
• tumefiere după traumatism;
• teamă la schimbările bruște de direcție sau la coborârea scărilor;
• limitarea activităților sportive.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile sunt utile pentru evaluarea alinierii rotulei și a anatomiei genunchiului, iar RMN-ul permite analiza ligamentelor, cartilajului și identificarea eventualelor leziuni osteocondrale produse în timpul luxației. În anumite cazuri, tomografia computerizată (CT) este utilizată pentru măsurători anatomice necesare planificării tratamentului.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de cauza instabilității, numărul episoadelor de luxație și particularitățile anatomice ale fiecărui pacient.

După un prim episod fără leziuni importante, tratamentul poate fi conservator și include:

• imobilizare temporară;
• kinetoterapie pentru întărirea musculaturii cvadricepsului și a șoldului;
• exerciții pentru îmbunătățirea controlului neuromuscular;
• revenire progresivă la activitatea sportivă.

În cazul luxațiilor recurente sau al modificărilor anatomice importante, tratamentul chirurgical oferă cele mai bune rezultate. În funcție de cauza instabilității, acesta poate include reconstrucția ligamentului patelofemural medial (MPFL), osteotomii de realiniere, trohleoplastie sau alte proceduri asociate, cu scopul de a restabili stabilitatea rotulei și de a preveni deteriorarea cartilajului.

Diagnosticul precoce și alegerea tratamentului potrivit reduc riscul de recidivă, protejează cartilajul genunchiului și permit revenirea în siguranță la activitățile zilnice și sportive.

Sindromul patelofemural

Sindromul patelofemural, reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze de durere în partea anterioară a genunchiului. Durerea apare prin suprasolicitarea articulației dintre rotulă (patelă) și femur și este întâlnită atât la persoanele active și sportivi, cât și la persoanele sedentare.

De ce apare?

Sindromul patelofemural este determinat, de obicei, de o combinație de factori:

• suprasolicitare prin alergare, urcat scări sau sărituri;
• dezechilibru muscular al coapsei și șoldului;
• alinierea deficitară a rotulei;
• modificări ale axului membrului inferior;
• traumatisme sau episoade repetate de suprasolicitare.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere în partea din față a genunchiului;
• durere la urcatul sau coborâtul scărilor;
• disconfort după stat prelungit pe scaun cu genunchii îndoiți („semnul cinematografului");
• durere la alergare, genuflexiuni sau sărituri;
• uneori, senzație de frecare sau pocnituri în timpul mișcării.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile pot evidenția modificări ale alinierii rotulei, iar RMN-ul este recomandat atunci când există suspiciunea unei leziuni de cartilaj sau a altor afecțiuni asociate.

Cum se tratează?

Tratamentul este, în majoritatea cazurilor, nechirurgical și include:

• reducerea temporară a activităților care provoacă durere;
• kinetoterapie pentru corectarea dezechilibrelor musculare și îmbunătățirea controlului rotulei;
• exerciții pentru întărirea musculaturii coapsei și șoldului;
• stretching și corectarea eventualelor tulburări de mers;
• medicație antiinflamatoare sau infiltrații, în cazuri selecționate.

Tratamentul chirurgical este necesar doar în situații rare, atunci când există instabilitate patelară, leziuni importante de cartilaj sau când simptomele persistă în ciuda unui tratament conservator corect efectuat.

Un program de recuperare personalizat și identificarea cauzei durerii permit, în majoritatea cazurilor, dispariția simptomelor și revenirea completă la activitățile zilnice și sportive.

Leziunile osteocondrale ale cartilajului femural

Leziunile osteocondrale ale cartilajului femural reprezintă afectarea cartilajului articular și a osului situat imediat sub acesta, la nivelul condililor femurali. Aceste leziuni pot apărea în urma unui traumatism sau prin suprasolicitare repetată și pot provoca durere, tumefiere și limitarea funcției genunchiului. Netratate, ele pot favoriza apariția precoce a artrozei.

De ce apar?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• traumatismele sportive (pivotări, luxații, impact direct);
• entorsele severe ale genunchiului;
• leziunile ligamentului încrucișat anterior sau ale meniscului;
• suprasolicitarea repetată a articulației;
• osteocondrita disecantă;
• mai rar, modificări ale vascularizației osului subcondral.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere profundă la nivelul genunchiului;
• tumefiere după efort;
• senzația de blocaj sau „agățare" în timpul mișcării;
• pocnituri sau cracmente;
• limitarea mobilității;
• dificultăți la alergare, sărituri sau activități sportive.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul începe cu consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile pot evidenția unele modificări osoase, însă investigația de elecție este RMN-ul, care permite evaluarea dimensiunii, profunzimii și localizării leziunii cartilajului. În anumite situații, tomografia computerizată (CT) sau artroscopia pot oferi informații suplimentare necesare planificării tratamentului.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de dimensiunea leziunii, vârsta pacientului, nivelul de activitate și afectarea osului subcondral.

Pentru leziunile simptomatice sau de dimensiuni mai mari, tratamentul chirurgical poate oferi cele mai bune rezultate. În funcție de caracteristicile defectului, opțiunile includ microfracturi, condroplastie artroscopică, transplant osteocondral (OATS/mosaicplastie), implantarea de condrocite autologe (ACI/MACI) sau alte tehnici moderne de restaurare a cartilajului.

Tratamentul precoce al leziunilor osteocondrale poate reduce durerea, permite reluarea activităților sportive și scade riscul dezvoltării artrozei genunchiului pe termen lung.

Leziunea osteocondrală a domului talar

Leziunea osteocondrală a talusului reprezintă o afectare a cartilajului și a osului situat imediat sub acesta, la nivelul suprafeței superioare a talusului, osul care formează articulația gleznei împreună cu tibia și peroneul. Aceste leziuni apar frecvent după entorse de gleznă și pot provoca durere persistentă, chiar și după vindecarea traumatismului inițial.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• entorsele de gleznă, în special cele moderate și severe;
• traumatismele directe ale gleznei;
• fracturile articulare;
• microtraumatismele repetitive la sportivi;
• mai rar, tulburări ale vascularizației osului subcondral.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere profundă la nivelul gleznei, în special la mers sau alergare;
• umflarea recurentă a gleznei;
• senzația de blocaj sau „agățare" în timpul mișcării;
• limitarea mobilității;
• senzația de instabilitate sau disconfort persistent după o entorsă aparent vindecată.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul începe cu consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile pot evidenția unele leziuni, însă investigația de elecție este RMN-ul, care permite evaluarea cartilajului, a osului subcondral și a stabilității fragmentului osteocondral. În anumite cazuri, tomografia computerizată (CT) oferă informații suplimentare privind dimensiunea și localizarea defectului.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de dimensiunea leziunii, stabilitatea acesteia, vârsta pacientului și nivelul de activitate.

Leziunile mici și stabile pot beneficia de tratament conservator, care include:

• reducerea temporară a încărcării membrului afectat;
• kinetoterapie;

Atunci când simptomele persistă sau leziunea este instabilă ori de dimensiuni mari, poate fi recomandat tratamentul chirurgical. În funcție de fiecare caz, opțiunile includ artroscopia de gleznă cu microfracturi, fixarea fragmentului osteocondral, grefe osteocondrale sau proceduri moderne de restaurare a cartilajului, cu scopul de a reda o suprafață articulară cât mai apropiată de cea normală.

Diagnosticul precoce este esențial, deoarece tratamentul efectuat la timp poate preveni progresia către artroza gleznei și poate permite revenirea la activitățile zilnice și sportive în cele mai bune condiții.

Artroza gleznei

Artroza gleznei reprezintă degradarea progresivă a cartilajului articular al gleznei. Pe măsură ce cartilajul se uzează, suprafețele articulare nu mai alunecă normal, ceea ce determină durere, rigiditate și limitarea mobilității. Spre deosebire de artroza șoldului sau genunchiului, artroza gleznei apare frecvent ca urmare a unui traumatism anterior.

De ce apare?

Cele mai frecvente cauze sunt:

• fracturile de gleznă sau alte traumatisme articulare;
• entorsele severe și instabilitatea cronică a gleznei;
• deformările axului piciorului;
• afecțiunile inflamatorii (de exemplu, poliartrita reumatoidă);
• necroza osoasă sau, mai rar, uzura legată de vârstă.

Care sunt simptomele?

Pacienții descriu frecvent:

• durere la mers și la sprijin;
• rigiditate, mai ales dimineața sau după perioade de repaus;
• tumefierea gleznei;
• limitarea mobilității și dificultăți la urcatul sau coborâtul scărilor;
• senzația de instabilitate și reducerea capacității de mers pe distanțe lungi.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și pe radiografiile efectuate în sprijin, care evidențiază gradul de uzură al articulației. În anumite situații, pot fi recomandate investigații suplimentare, precum RMN-ul sau tomografia computerizată, pentru evaluarea cartilajului și a deformărilor osoase.

Cum se tratează?

Tratamentul este ales în funcție de gradul artrozei, nivelul durerii și activitatea pacientului.

În stadiile incipiente sunt recomandate:

• modificarea activităților care suprasolicită glezna;
• kinetoterapie și exerciții pentru menținerea mobilității;
• orteze sau încălțăminte adaptată;
• medicație antiinflamatoare și analgezică;
• infiltrații intraarticulare, în cazuri atent selecționate.

În stadiile avansate, atunci când durerea persistă și afectează semnificativ mersul, tratamentul chirurgical poate reprezenta cea mai bună soluție. În funcție de vârstă, gradul de deformare și nivelul de activitate, opțiunile includ artroscopia, osteotomiile de corecție, proteza totală de gleznă sau artrodeza gleznei (blocarea articulației), fiecare având indicații bine stabilite.

Diagnosticul precoce și tratamentul individualizat pot încetini evoluția artrozei și pot menține mobilitatea și calitatea vieții pentru cât mai mult timp.

Maladia Haglund

Maladia Haglund reprezintă o proeminență osoasă situată pe partea posterioară a călcâiului, în apropierea inserției tendonului lui Ahile. Aceasta poate irita tendonul și bursa din jur, determinând durere și inflamație, în special la purtarea încălțămintei cu spate rigid.

De ce apare?

Factorii care favorizează apariția maladiei Haglund includ:

• forma particulară a osului călcâiului;
• încălțămintea rigidă sau strâmtă;
• tendonul lui Ahile tensionat;
• activitățile sportive repetitive (alergare, sărituri);
• anumite tipuri de picior, precum piciorul cav.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere în partea posterioară a călcâiului;
• tumefiere și sensibilitate la atingere;
• roșeață și inflamație locală;
• dificultăți la mers sau alergare;
• durere accentuată la purtarea pantofilor închiși.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și pe examenul clinic. Radiografia evidențiază proeminența osoasă, iar RMN-ul sau ecografia pot fi utile pentru evaluarea tendonului lui Ahile și a bursitei asociate.

Cum se tratează?

În majoritatea cazurilor, tratamentul este conservator și include:

• încălțăminte adaptată și evitarea pantofilor rigizi;
• talonete sau orteze;
• exerciții de stretching pentru tendonul lui Ahile;
• kinetoterapie;
• medicație antiinflamatoare și aplicarea locală de gheață;
• infiltrații în cazuri atent selecționate (nu în tendonul lui Ahile).

Atunci când simptomele persistă și limitează activitățile zilnice, poate fi recomandat tratamentul chirurgical. Acesta constă în îndepărtarea proeminenței osoase și, dacă este necesar, repararea tendonului lui Ahile, cu scopul de a elimina durerea și de a reda funcția normală a gleznei.

Tratamentul început din timp poate preveni agravarea simptomelor și permite majorității pacienților să își reia activitățile fără durere.

Fasceita plantară

Fasceita plantară este cea mai frecventă cauză de durere la nivelul călcâiului. Afecțiunea apare prin suprasolicitarea fasciei plantare, o bandă fibroasă care susține bolta piciorului și contribuie la absorbția șocurilor în timpul mersului.

De ce apare?

Fasceita plantară poate fi favorizată de:

• statul prelungit în picioare;
• alergarea sau mersul pe suprafețe dure;
• excesul ponderal;
• încălțămintea neadecvată;
• piciorul plat sau piciorul cav;
• tendonul lui Ahile scurtat și lipsa flexibilității musculaturii gambei.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere la nivelul călcâiului, pe partea plantară;
• durere accentuată la primii pași dimineața sau după perioade de repaus;
• ameliorarea durerii după câteva minute de mers, urmată de reapariția acesteia după efort prelungit;
• sensibilitate la apăsarea zonei dureroase;
• dificultăți la mers sau alergare.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul este stabilit prin consultația ortopedică și examenul clinic. Radiografia poate evidenția un pinten calcanean, însă acesta nu este cauza durerii și poate exista chiar și la persoane fără simptome. Ecografia sau RMN-ul sunt recomandate doar în cazuri selecționate.

Cum se tratează?

În majoritatea cazurilor, tratamentul este nechirurgical și include:

• exerciții de stretching pentru fascia plantară și tendonul lui Ahile;
• infiltrație antiinflamatoare;
• talonete sau orteze personalizate;
• modificarea încălțămintei;
• terapia cu unde de șoc (Shockwave)

Tratamentul chirurgical este necesar foarte rar și este rezervat pacienților la care simptomele persistă după minimum 6–12 luni de tratament conservator corect efectuat.

Peste 90% dintre pacienți obțin ameliorarea simptomelor fără operație, printr-un tratament personalizat și respectarea programului de recuperare.

INTRODUCEM ACEST VIDEO

https://www.youtube.com/watch?v=INUj-CBc7fs&source_ve_path=MjM4NTE&embeds_referring_euri=https%3A%2F%2Fdrapostu.ro%2F&embeds_referring_origin=https%3A%2F%2Fdrapostu.ro

Piciorul plat (pes planus)

Piciorul plat (pes planus) reprezintă scăderea sau dispariția bolții plantare mediale, ceea ce determină modificarea modului în care greutatea corpului este distribuită în timpul mersului. La copii, piciorul plat este adesea fiziologic și se corectează odată cu dezvoltarea. La adulți, însă, poate provoca durere, oboseală și limitarea activităților zilnice.

De ce apare?

Piciorul plat poate fi congenital sau dobândit. Cele mai frecvente cauze sunt:

• predispoziția genetică;
• slăbirea sau ruptura tendonului tibial posterior;
• traumatismele piciorului sau gleznei;
• excesul ponderal;
• înaintarea în vârstă;
• afecțiunile neurologice sau inflamatorii.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere pe partea internă a piciorului sau a gleznei;
• oboseală la mers sau stat prelungit în picioare;
• tumefierea gleznei;
• aplatizarea progresivă a bolții plantare;
• dificultăți la activitățile sportive;
• în formele avansate, deformarea piciorului și durere pe partea externă a gleznei.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și examinarea mersului și a alinierii piciorului. Radiografiile efectuate în sprijin sunt esențiale pentru evaluarea deformării. În anumite situații, ecografia sau RMN-ul pot fi recomandate pentru evaluarea tendonului tibial posterior și a ligamentelor.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de cauza deformării, severitatea acesteia și simptomele pacientului.

În formele ușoare și moderate sunt recomandate:

• exerciții de kinetoterapie pentru întărirea musculaturii piciorului și gambei;
• stretching pentru tendonul lui Ahile;
• orteze plantare personalizate;
• încălțăminte cu susținere adecvată;
• controlul greutății corporale și modificarea activităților care suprasolicită piciorul.

În formele avansate, atunci când durerea persistă sau deformarea progresează, poate fi recomandat tratamentul chirurgical. În funcție de fiecare caz, acesta poate include reconstrucția tendonului tibial posterior, osteotomii de realiniere, proceduri de stabilizare a articulațiilor sau, în formele severe de artroză, artrodeza anumitor articulații ale piciorului.

Diagnosticul precoce și tratamentul personalizat pot preveni agravarea deformării și permit menținerea unui mers normal și a unei vieți active.

Piciorul cavo-varus

Piciorul cavo-varus este o deformare complexă caracterizată prin accentuarea bolții plantare (picior cav) și înclinarea călcâiului spre interior (varus). Această modificare determină distribuirea anormală a greutății pe picior, ceea ce poate provoca durere, instabilitate și entorse repetate ale gleznei. Deformarea poate fi flexibilă în stadiile incipiente, dar devine progresiv rigidă în lipsa tratamentului.

De ce apare?

Piciorul cavo-varus poate avea mai multe cauze:

• afecțiuni neurologice, în special boala Charcot–Marie–Tooth;
• traumatisme sau consolidări vicioase după fracturi;
• dezechilibre musculare;
• malformații congenitale;
• în unele cazuri, cauza rămâne necunoscută (idiopatică).

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere la mers sau activități sportive;
• entorse repetate ale gleznei;
• instabilitate și senzația că glezna „fuge";
• apariția bătăturilor și a zonelor de presiune excesivă;
• dificultăți la încălțare;
• deformarea progresivă a piciorului și, uneori, degete în ciocan.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și examinarea clinică. Radiografiile efectuate în sprijin sunt esențiale pentru evaluarea deformării. În funcție de suspiciunea clinică, pot fi recomandate investigații suplimentare precum RMN, tomografie computerizată, electromiografie (EMG) sau consult neurologic pentru identificarea unei cauze neurologice.

Cum se tratează?

Tratamentul depinde de severitatea deformării, flexibilitatea piciorului și cauza care a determinat apariția acesteia.

În formele ușoare sau flexibile sunt recomandate:

• kinetoterapie pentru menținerea mobilității și echilibrului muscular;
• orteze plantare personalizate;
• încălțăminte cu susținere adecvată;
• exerciții pentru îmbunătățirea stabilității gleznei și prevenirea entorselor.

În formele severe sau rigide, atunci când durerea și instabilitatea persistă, poate fi recomandat tratamentul chirurgical. În funcție de particularitățile fiecărui pacient, acesta poate include transferuri tendinoase, osteotomii de realiniere, eliberări ale părților moi sau artrodeze, cu scopul de a obține un picior stabil, plantigrad și funcțional.

Diagnosticul precoce este esențial, deoarece tratamentul instituit înainte ca deformarea să devină rigidă poate reduce semnificativ riscul de complicații și poate îmbunătăți funcția piciorului pe termen lung.

Hallux valgus (montul)

Halucele valg, cunoscut popular ca „mont", reprezintă o deformare progresivă a piciorului în care degetul mare se înclină spre celelalte degete, iar osul de la baza acestuia devine proeminent. Deși la început poate fi doar un aspect estetic, în timp poate provoca durere, inflamație și dificultăți la mers sau la purtarea încălțămintei.

De ce apare?

Apariția halucelui valg este determinată de o combinație de factori:

• predispoziție genetică;
• laxitate ligamentară;
• anumite tipuri de picior;
• încălțăminte îngustă sau cu toc înalt, care poate accelera evoluția deformării.

Care sunt simptomele?

• durere și sensibilitate în zona montului;
• roșeață sau inflamație;
• dificultate la încălțare;
• deformarea progresivă a degetului mare;
• în stadii avansate, apariția deformărilor celorlalte degete.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și pe radiografiile efectuate în sprijin, care permit evaluarea severității deformării și alegerea celui mai potrivit tratament.

Ce opțiuni de tratament există?

În stadiile incipiente, simptomele pot fi ameliorate prin încălțăminte adecvată, orteze și măsuri pentru reducerea durerii. Aceste metode nu corectează deformarea, ci doar reduc disconfortul.

Atunci când durerea persistă sau deformarea progresează, tratamentul chirurgical reprezintă soluția care corectează cauza problemei. În prezent există tehnici moderne, adaptate fiecărui pacient, care permit realinierea oaselor și restabilirea funcției piciorului.

Un consult ortopedic efectuat la timp permite alegerea tratamentului optim și poate preveni agravarea deformării sau apariția artrozei.

Hallux rigidus

Hallux rigidus reprezintă artroza articulației de la baza degetului mare al piciorului (articulația metatarsofalangiană). Pe măsură ce cartilajul se degradează, mișcarea degetului mare devine tot mai limitată și dureroasă. Este a doua cea mai frecventă afecțiune a degetului mare, după hallux valg (monturile).

De ce apare?

Hallux rigidus poate avea mai multe cauze:

• uzura progresivă a cartilajului odată cu înaintarea în vârstă;
• traumatisme sau fracturi la nivelul degetului mare;
• suprasolicitare repetată (sport, alergare, activități profesionale);
• anumite particularități anatomice ale piciorului;
• predispoziție genetică sau boli inflamatorii articulare.

Care sunt simptomele?

Cele mai frecvente manifestări sunt:

• durere la baza degetului mare, în special la mers sau alergare;
• rigiditate și limitarea mișcării degetului mare;
• dificultăți la urcatul scărilor sau mersul rapid;
• apariția unui pinten osos (osteofit) pe partea superioară a articulației;
• dificultăți la încălțarea pantofilor din cauza durerii sau a proeminenței osoase.

Cum se stabilește diagnosticul?

Diagnosticul se bazează pe consultația ortopedică și pe radiografiile efectuate în sprijin, care permit evaluarea gradului de uzură articulară și a osteofitelor. În cazuri selecționate, pot fi recomandate investigații suplimentare, precum RMN-ul sau tomografia computerizată.

Cum se tratează?

Tratamentul este adaptat severității bolii și nivelului de activitate al pacientului.

În stadiile incipiente sunt recomandate:

• încălțăminte cu talpă rigidă sau tip rocker-bottom;
• orteze plantare;
• kinetoterapie și exerciții pentru menținerea mobilității;
• infiltrații, în cazuri atent selecționate.

În stadiile avansate, când durerea persistă și mobilitatea este sever afectată, tratamentul chirurgical poate include cheilectomia (îndepărtarea osteofitelor), proceduri de conservare a articulației sau artrodeza (blocarea articulației), considerată standardul de aur în formele severe. În anumite situații, poate fi indicată și protezarea articulației.

Diagnosticul precoce și tratamentul individualizat pot reduce durerea, menține mobilitatea și întârzia necesitatea unei intervenții chirurgicale.