Afecțiuni și tratamente
Informații pe scurt despre patologiile mai frecvent întâlnite
Sistemul osos
Organismul uman prezintă mai multe tipuri de oase în funcție de aspectul macroscopic și anume:
- Oase lungi (ex. femur);
- Oase plate (ex. scapula);
- Oase scurte (ex. oasele carpiene);
- Oase sesamoide (ex. rotula);
- Oase neregulate (ex. vertebra).
Părțile componente ale oaselor lungi sunt epifiza proximală (extremitatea proximală), diafiza și epifiza distală (extremitatea distală) (Figura). Între diafiză și epifiză, oasele lungi prezintă metafiza, unde este situat cartilajul de creștere (Figura). Osul este acoperit de către o membrană denumită periost, cu rol important în vascularizație și implicit în vindecarea fracturilor.
Părțile componente ale femurului (os lung)
Organizarea sistemului osos se împarte în două părți distincte:
- Osul cortical – prezintă lamele osoase dispuse concentric care formează cavități cilindrice numite osteon;
- Osul spongios – prezintă lamele osoase dispuse neregulat care formează cavități în interiorul cărora se găsește măduva osoasă hematopoietică.
Celulele specifice țesutului osos sunt osteoblastele (responsabile de sinteza osoasă), osteoclastele (responsabile de resorbție osoasă) și osteocitele (responsabile de coordonarea proceselor de sinteză și resorbție osoasă). Procesul de remodelare osoasă la care participă aceste celule este continuu, țesutul osos fiind înlocuit complet odată la aproximativ 10 ani în cazul unui adult.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Sistemul muscular
Există trei tipuri principale de țesut muscular: cardiac, neted și striat. Cel reprezentat la nivelul sistemului musculoscheletal este cel striat, fiind singurul care permite contracții voluntare. Acesta este organizat sub formă de fascicule musculare și permite 2 tipuri de contracții: izometrice (creșterea tensiunii musculare fără modificarea lungimii corpului muscular) și izotonice (menținerea tensiunii musculare cu modificarea lungimii corpului muscular) (Figura). Cele izotonice pot fi de două tipuri: excentrice (alungirea corpului muscular) și concentrice (scurtarea corpului muscular) (Figura).
Exemplu de contracție izometrică: acțiunea de împingere a unui obiect care nu poate fi mișcat (perete) (Figura). Exemplu de contracție izotonică: ridicarea de greutăți (Figura).
Exemplificarea contracțiilor izotonice și izometrice
Tendoanele sunt structuri prin intermediul cărora mușchii se inseră la nivel osos, participând astfel la mișcarea sistemului osos (Figura). Sunt structuri de o rezistență crescută care suportă tensiunea generată de corpul muscular. Patologia tendoanelor implică tendinită, tendinoză sau ruptură tendinoasă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Cartilajul
Cartilajul este o structură prezentă la nivelul articulațiilor, acolo unde tapetează suprafața osoasă asigurând protecția osoasă și o mobilitate cu un coeficient scăzut de frecare (Figura). Spre deosebire de țesutul osos, cel cartilaginos nu are o capacitate de vindecare corespunzătoare, leziunile de cartilaj fiind înlocuite cu un țesut cicatriceal cu proprietăți inferioare. Leziunile de cartilaj sunt întâlnite în artroze, precum gonartroza sau coxartroza.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Ligamente
Ligamentele sistemului musculoscheletal sunt elemente care asigură stabilitatea articulațiilor (Figura). Astfel, prin inserția lor pe două sau mai multe oase, limitează mobilitatea excesivă la nivelul articulațiilor. Acestea sunt frecvent lezate în cazul traumatismelor.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Meniscurile
Meniscurile sunt structuri de tip țesut moale care se găsesc în anumite articulații precum genunchiul și radiocarpul (Figura). Rolul meniscurilor este de a crește stabilitatea articulară, dispersarea forței de încărcare, absorbția șocurilor, precum și nutriția și lubrifierea articulară. Cele mai întâlnite leziuni de menisc sunt la nivelul genunchiului.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Etapele vindecării fracturilor
1. Impact: momentul producerii fracturii;
2. Inducție [minute-ore]: activarea procesului de vindecare;
3. Inflamație [3-5 zile]: apariția celulelor necesare pentru procesul de vindecare;
4. Calus moale [1-3 săptămâni]: oferă o stabilitate parțială a fragmentelor osoase;
5. Calus dur sau osos [4-12 săptămâni]: oferă o stabilitate completă a fragmentelor osoase;
6. Remodelare [1-2 ani]: redobândirea caracteristicilor osoase precum cele anterioare traumatismului.
Etapele vindecării fracturii. a) Osul normal; b) Faza de inducție; c) Faza de inflamație; d) Faza de calus moale; e) Faza de calus dur; f) Faza de remodelare
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Factori care influențează vindecarea fracturilor
- Tipul fracturii – fracturile fără deplasare sau fracturile închise prezintă o vindecare mai bună;
- Mobilitatea fracturii – mobilitatea excesivă la nivelul fragmentelor osoase fracturate întârzie vindecarea;
- Vascularizația – zonele slab vascularizate prezintă o vindecare întârziată;
- Vârsta pacientului – fracturile consolidează mai rapid în cazul pacienților tineri;
- Starea de nutriție a pacienților – deficitul de vitamina D, deficitul de calciu, deficitul de proteine pot întârzia vindecarea fracturilor;
- Diabetul și fumatul – pot dubla durata de vindecare a fracturilor.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Semnele fracturilor
În cazul traumatismelor membrelor, este deosebit de importantă determinarea prezenței pulsului, testarea funcției motorii și a sensibilității distal de locul traumatismului, pentru a identifica leziuni arteriale și nervoase. De asemenea, este necesară determinarea compresibilității tegumentare și durerea la mobilizarea pasivă pentru a decela apariția sindromului de compartiment.
- Semne de probabilitate ale fracturilor. Acestea se întâlnesc atât în fracturi , cât și în alte leziuni traumatice precum entorse sau luxații, fiind reprezentate de:
- Durere;
- Poziție antalgică;
- Echimoză;
- Hiperemie;
- Marcă traumatică;
- Impotență funcțională parțială sau totală;
- Deformarea regiunii (prin edem, tumefacție);
- Scurtarea sau alungirea membrului.
- Semne de certitudine ale fracturilor. Prezența acestora ne confirmă clinic prezența unei fracturi:
- Întreruperea continuității osoase;
- Crepitații osoase la palpare;
- Netransmiterea mișcărilor în partea distală (în cazul unui os lung);
- Mobilitate anormală.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Luxațiile de umăr
Noțiune introductivă
Reprezintă cele mai frecvente luxații, întâlnindu-se preponderent în rândul tinerilor. Luxațiile de umăr produc o durere intensă, necesitând o reducere cât mai rapidă, atât pentru confortul pacientului cât și pentru reducerea ratei de complicații.
Noțiuni de anatomie
- Stabilitatea articulației este realizată de componenta osoasă, labrum, capsula articulară, ligamente gleno-humerale, musculatura periarticulară și presiunea negativă de la nivelul articulației. Toate aceste elemente pot fi lezate în cadrul luxației;
- Interpunerea unor țesuturi moi poate să împiedice reducerea luxației;
Mecanism de producere: cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere mâna cu umărul în abducție și rotație externă).
Mecanismul cel mai frecvent de producere al luxațiilor de umăr
Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. forțare în valgus a genunchiului).
Semne și simptome
Durere marcată, impotență funcțională, deformarea regiunii, umăr în epolet (pierderea reliefului deltoidian), ștergerea șantului delto-pectoral (cu posibilitatea palpării capului humeral la acest nivel), adducția elastică a brațului și alungirea sau scurtarea membrului superior.
Clasificarea se realizează în funcție de direcția de deplasarea a humerusului:
- Luxație anterioară (cel mai frecvent);
- Luxație posterioară;
- Luxație inferioară;
- Luxație superioară.
Tratamentul este:
- conservativ (cel mai frecvent) – reducere și imobilizare în orteză de susținere a brațului, orteză de tip Dessault sau bandaj de tip Dessault.
- Sunt mai multe tehnici de reducere descrise: Hippocrate, Mothes-Milch, von Artl sau Kocher.
Tehnica de reducere a luxațiilor de umăr
Metode de imobilizare a luxațiilor de umăr
- chirurgical – reducere deschisă în cazul ireductibilității sau a apariției complicațiilor.
Complicații locale prezente în cadrul luxațiilor scapulo-humerale sunt :
- Imediate
- Interpunerea de țesuturi moi;
- Ireductibilitatea;
- Asocierea de leziuni ale elementelor stabilizatoare (fracturi, leziuni ale labrumului etc.)
- Leziunea nervului axilar (nerv ce inervează motor mușchiul deltoid)
- Tardive
- Recidiva (reapariția luxației);
- Luxație inveterată (luxație veche netratată);
- Omartroza (artroza articulației scapulo-humerale).
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile claviculei
Noțiune introductivă
Clavicula este un os situat superficial, predispus la traumatisme, având un rol important în biomecanica umărului;
Mecanism de producere
Cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere pe umăr), însă mecanismul direct (prin lovire) este de asemenea posibil;
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor, fapt datorat localizării superficiale a osului;
Clasificarea
Se realizează în modul standard, cu următoarea excepție: clasificarea după localizare cuprinde fractură în treime medială, treime medie și treime distală;
Clasificarea anatomică a fracturilor de claviculă
Tratamentul este:
- conservativ (cel mai frecvent) – imobilizare în orteză de susținere a brațului, orteză de tip Watson-Jones sau bandaj de tip Watson-Jones.
Metode de tratament conservativ al fracturilor de claviculă
- chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – indicat de obicei în cazul apariției complicațiilor locale;
Reducere deschisă și osteosinteză cu o placă fixată cu șuruburi a fracturii de claviculă
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile humerusului
Noțiune introductivă
Fracturile humerusului proximal sunt leziuni frecvent întâlnite în rândul pacienților peste 60 de ani sau în rândul tinerilor cu traumatisme de intensitate mare;
Noțiuni de anatomie
- Humerusul proximal este alcătuit din 4 părți – capul humeral, marea tuberozitate, mica tuberozitate și partea proximală a diafizei;
Părțile componente ale humerusului proximal
- Humerusul proximal este acoperit de așa-numita coafa rotatorilor – un complex format din 4 mușchi responsabili în mare măsură de stabilitatea și mobilitate umărului;
- Nervul axilar inervează mușchiul deltoid și este în contact intim cu humerusul proximal, putând fi lezat în cazul acestor fracturi;
- Artera circumflexă irigă capul humeral, putând fi lezată în cazul fracturilor humerusului proximal. În cazul acestei leziuni apare necroza avasculară de cap humeral;
- Nervul radial inervează mușchi localizați la nivelul brațului, antebrațului și mâinii, fiind localizat în contact intim cu osul la nivelul diafizei humerale, existând astfel riscul leziunii nervoase în cazul fracturilor diafizare;
- Fracturile humerusului distal mai sunt denumite „fracturi de paletă humerală”
Elemente anatomice la risc în cazul fracturilor de humerus
Mecanism de producere
Cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere pe cotul flectat), însă mecanismul direct (prin lovire) este de asemenea posibil;
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor. De reținut este că în cazul fracturilor humerusului proximal, semnele de certitudine lipsesc, acesta fiind bine acoperit muscular;
Clasificarea
- În cazul fracturilor humerusului proximal și a celor diafizare – clasificarea standard a fracturilor
- În cazul fracturilor humerusului distal – clasificarea standard a fracturilor periarticulare
Tratamentul este
- conservativ
- Humerus proximal – bandaj sau orteză de tip Dessault sau orteză de susținere a brațului;
- Diafiză humerală – atelă gipsată în „U” sau orteză funcțională Sarmiento;
- Humerus distal – atelă gipsată sau gips circular humero-palmară sau orteză articulată de cot.
- chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză cu tijă centromedulară sau placă fixată cu șuruburi – indicat de obicei în cazul apariției complicațiilor locale;
Tratamentul conservativ în cazul fracturilor de humerus
Tipuri de tratament chirurgical în cazul fracturilor de humerus
Complicații: sunt prezente complicațiile locale, complicațiile generale fiind rar întâlnite în aceste cazuri. Cele mai frecvente complicații locale sunt redoarea articulară, leziunea coafei rotatorilor, apariția luxațiilor umărului, leziunile nervoase (nerv axilar și radial).
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile epifiziei distale a radiusului
Noțiune introductivă
Sunt cele mai frecvente fracturi, fiind întâlnite preponderent la femei peste 65 de ani, pe teren osteoporotic.
Noțiuni de anatomie
- În vecinătatea epifizei distale de radius este nervul median, care este expus în cazul fracturilor;
- Fracturile epifizei distale a radisului sunt bine vascularizate, motiv pentru care consolidarea apare fără probleme în marea majoritate a cazurilor.
Mecanism de producere
Este reprezentat de mecanismul indirect (ex. prin cădere pe mâna situată în dorsiflexie).
Mecanismul indirect de producere al fracturii de epifiză distală de radius
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor. Este de remarcat deplasarea dorsală a mâinii, rezultând așa-numita „mână în dos de furculiță”.
Clasificarea
Se realizează în modul standard. În cazul deplasării dorsale a fragmentului distal, se numește fractura Pouteau-Colles.
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent) – reducere sub anestezie (dacă este prezentă deplasarea) și imobilizare în atelă gipsată brahio-palmară, atelă gipsată antebrahio-palmară sau orteza fixă radiocarpiană;
- Chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – recomandat de obicei în prezența complicațiilor sau a instabilității fracturii.
Tipuri de tratament conservativ si chirurgical al fracturii de epifiză distală de radius
Complicații
Sunt prezente complicațiile locale, complicațiile generale fiind rar întâlnite în aceste cazuri. Dintre complicațiile locale, evidențiem sindromul de compartiment, asocierea de fracturi ale oaselor carpiene și algoneurodistrofia.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile de șold
Noțiune introductivă
Sunt fracturi frecvente întâlnite la pacienții vârstnici, având un risc mare de mortalitate în primul an de la traumatism. Acestea mai sunt denumite „fracturi de șold”.
Noțiuni de anatomie
- Femurul proximal este format din cap femural, col femural, marele trohanter și micul trohanter;
- Artera circumflexă, are cea mai mare contribuție la vascularizația capului femural. În fracturi ale colului femural, vascularizația poate fi întreruptă, fapt ce duce la necroza aseptică de cap femural;
- Fracturile de femur proximal se întind până la 5 cm sub micul trohanter.
Anatomia femurului proximal
Mecanism de producere
Este reprezentat de mecanismul direct (ex. cădere pe șold). Este prezent și mecanismul indirect, în special în situațiile unui os patologic (prezența metastazelor sau a tumorii primare osoase).
Mecanismul de producere al fracturilor de șold
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate ale fracturilor. Semnele de certitudine sunt absente având în vedere situația profundă a articulației șoldului. Cele mai importante elemente de examen obiectiv care ne sugerează prezența fracturii de șold sunt impotență funcțională totală la nivelul șoldului, durere, scurtarea piciorului, rotația externă și adducția.
Clasificarea este în funcție de localizare
- Fracturi ale capului femural
- Fracturi ale colului femural
- Incompletă
- Completă și fără deplasare
- Completă cu deplasare parțială
- Completă cu deplasare semnificativă
- Fracturi trohanteriene
- Stabile
- Instabile
- Fracturi subtrohanteriene
- Chirurgical (cel mai frecvent) – indicat în toate cazurile și constă în:
- Fracturi ale colului femural
-
- Reducere închisă și osteosinteză cu șuruburi (fracturi incomplete și cele fără deplasare);
- Artroplastie parțială (fracturi cu deplasare și pacient tarat;
- Artroplastie totală (fracturi cu deplasare și pacient fără comorbidități majore).
- Fracturi trohanteriene
-
- Reducere deschisă și osteosinteză cu sistem DHS (fracturi stabile);
- Reducere închisă și osteosinteză cu tijă centromedulară tip Gamma (fracturi instabile).
- Fracturi subtrohanteriene
-
- Reducere închisă și osteosinteză cu tijă centromedulară tip gamma (fracturi instabile).
- Până la intervenția chirurgicală în cazul fracturilor subtrohanteriene se poate indica aplicarea tracțiunii continue transscheletice.
- Conservativ – repaus la planul patului și mobilizare în limita durerii – indicat la fracturile de șold doar în cazul riscului anestezic foarte crescut sau a refuzului intervenției chirurgicale.
Tipuri de tratament chirurgical în fracturile de șold
Asistența medicală
Majoritatea pacienților cu aceste afecțiuni prezintă multiple comorbidități care se pot decompensa ducând la un prognostic infaust. De asemenea, mobilizarea pacienților este esențială în vederea scăderii mortalității postoperatorii.
Complicații
Sunt prezente complicațiile locale și complicațiile generale. Cele din urmă duc la mortalitatea crescută în cadrul acestor fracturi.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Entorsele de genunchi
Noțiune introductivă
Sunt leziuni traumatice frecvente ale aparatului musculoscheletal care apar mai ales în urma activităților sportive.
Entorsele de genunchi pot implica leziuni ligamentare, leziuni meniscale, leziuni de cartilaj sau leziuni osoase, motiv pentru care trebuie evaluate și tratate cu maximă atenție.
Noțiuni de anatomie
- Genunchiul are patru ligamente care sunt responsabile de cea mai mare parte din stabilitatea genunchiului și anume ligamentul colateral intern, ligamentul colateral extern, ligamentul încrucișat anterior și ligamentul încrucișat posterior;
- Ligamentele încrucișate anterioare și posterioare fiind intraarticulare, în cazul leziunilor complete sutura lor este ineficientă motiv pentru care trebuie reconstruite;
- Ligamentul colateral intern este cel mai expus în cazul entorselor de genunchi;
- Meniscurile sunt structuri cartilaginoase cu rol de tampon și de menținere a stabilității articulare. Acestea pot fi lezate în cadrul entorselor.
Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. forțare în valgus a genunchiului).
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea genunchiului pentru a putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară;
- Grad II: ruptură parțială ligamentară;
- Grad III: ruptură completă ligamentară.
Clasificarea entorselor de genunchi. LCI = ligament colateral intern
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent)
- Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
- Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie. Acesta este destinat în special sportivilor.
- Chirurgical (rar) – tratamentul leziunilor ligamentare sau a celor asociate.
Complicațiile includ durere persistentă, instabilitate, leziuni asociate ale meniscului, leziuni osoase asociate și tromboză venoasă profundă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Entorsele de gleznă
Cauze
Entorsele de gleznă sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală.
Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Noțiune introductivă
Sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală. Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Noțiuni de anatomie
- Ligamentele de pe partea externă a gleznei sunt cele mai frecvent lezate.
- Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. supinație și adducție).
Mecanismul indirect de producere al entorselor de gleznă, prin adducție și supinație
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea gleznei pentru a o putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară;
- Grad II: ruptură parțială ligamentară;
- Grad III: ruptură completă ligamentară.
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent)
- Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
- Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie.
Chirurgical (rar) – sutură sau reconstrucție ligamentară – indicat în cazul durerii și a instabilității persistente după tratamentul conservativ sau în cazul leziunilor asociate (ex. fracturi).
Complicațiile includ durere persistentă, instabilitate, leziuni osoase asociate și tromboză venoasă profundă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Asistența medicală:
Fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- Luxații ale protezelor;
- Redoare articulară;
- Decimentare sau osteoliză – deficit în fixarea implantului la nivel osos;
- Tromboză venoasă profundă;
- Embolie pulmonară;
- Fracturi periprotetice;
- Infecție;
- Decompensarea comorbidităților.
Fracturile de gleznă
Noțiune introductivă
Sunt leziuni traumatice frecvente întâlnite care necesită un tratament corespunzător pentru preveni artroza posttraumatică și instabilitatea articulară.
Noțiuni de anatomie
- Maleola tibială oferă suportul medial al articulației gleznei, împreună cu complexul ligamentar medial;
- Maleola peronieră oferă suportul lateral al articulației gleznei, împreună cu complexul ligamentar lateral;
- Articulația tibio-peronieră este stabilizată distal de ligamentele tibio-peroniere, formând astfel o articulație de tip sindesmoză;
- Procesul posterior al tibiei distale este cunoscut drept „a treia maleolă”;
Elemente anatomice ale articulației gleznei
Mecanismul indirect de producere al fracturilor de gleznă prin supinație și rotație externă
Semne și simptome: sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor.
Clasificarea se realizează astfel:
- După numărul de leziuni osteoligamentare
- Fracturi unimaleolare (maleola tibială sau peronieră este fracturată);
- Fracturi bimaleolare (maleola tibială și peronieră sunt fracturate);
- Fracturi trimaleolare (maleola tibială, peronieră și procesul posterior al tibiei sunt fracturate);
- Echivalență de fractură bimaleolară (fractura unei maleole la care se asociază leziune ligamentară grad III).
Clasificarea fracturilor de gleznă
- După deplasare:
- Cu deplasare;
- Fără deplasare.
Tratamentul este:
- Conservativ – imobilizare gipsată gambiero-podală sau orteză fixă de gleznă înaltă– în cazul fracturilor unimaleolare fără deplasare;
- Chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – în cazul fracturilor unimaleolare cu deplasare, fracturi bimaleolare, trimaleolare sau echivalență de fractură bimaleolară (Figura 46). De asemenea, tratamentul chirurgical este indicat în cazul apariției complicațiilor locale.
Tipuri de tratament chirurgical și conservativ al fracturilor de gleznă
Complicații: sunt prezente atât complicațiile locale și complicațiile generale. Cele mai frecvente complicații locale sunt redoarea articulară, instabilitatea de gleznă, artroza posttraumatică și osteoporoza algică Sudeck-Leriche.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Artrozele (gonartroza și coxartroza)
Cauze
Artroza este o patologie cronică, degenerativă, care apare de obicei la persoanele vârstnice, frecvent întâlnită în cadrul articulațiilor mari (șold, genunchi). Se caracterizează prin:
- Degradarea cartilajului articular
- Îngustarea spațiului articular
- Osteofite (creșteri excesive de țesut osos la periferie)
- Scleroza țesutului osos subcondral;
- Inflamația și hipertrofia membranei sinoviale (producătoare de lichid sinovial).
Noțiuni de anatomie:
- Părțile osoase componente ale articulațiilor mari precum capul femural, acetabulul, condilii femurali sau platoul tibial sunt acoperite de un strat cartilaginos care asigură protecția osoasă și o mobilitate cu un coeficient de frecare scăzut. În cazul leziunii acestui strat cartilaginos, întreaga homeostazie articulară este perturbată, facilitând instalarea leziunilor artrozice. Spre deosebire de țesutul osos, cartilajul nu are o bună capacitate de reparare, astfel că leziunile odată instalate, au o evoluție progresivă.
- Articulațiile mari, cum sunt cele ale genunchiului și șoldului, prezintă un lichid articular denumit lichid sinovial, care are rol în nutriția cartilajului articular și în asigurarea coeficientului de frecare scăzut. Lichidul sinovial este secretat de către membrana sinovială, care tapetează interiorul capsulei articulară. În cazul artrozelor, lichidul sinovial își modifică proprietățile și cantitatea, agravând evoluția artrozelor.
- Tonusul muscular periarticular permite o bună stabilitate articulară și o descărcare a încărcării articulare.
Coxatroza (sus) și gonartroza (jos)
Mecanism de producere este prin depășirea capacităților articulației de a rezista la forțele la care este supusă.
Semne și simptome: durere cu caracter mecanic (la utilizarea articulației), impotență funcțională, redoare articulară, instabilitate articulară, episoade inflamatorii (explicate de reacția membranei sinoviale), episoade de blocaj articular.
Clasificarea se realizează în funcție de existența unor factori etiologici (care să explice apariția artrozei):
- Primar – lipsa factorilor etiologici;
- Secundar – existența factorilor etiologici precum traumatisme articulare, efort fizic intens, leziuni preartrozice (ex. dezechilibre constituționale), hipotonie musculară, obezitate, anumite tratamente (ex. cortizon), genetic etc.
Tratamentul este:
- Conservativ – indicat de primă intenție
- Scăderea în greutate (în caz de obezitate) – scade încărcarea articulară;
- Kinetoterapie pentru întărire musculară – crește stabilitatea articulară și cresc descărcarea musculară;
- Mers cu o cârjă – scade încărcarea articulară;
- Antiinflamatoare nonsteroidiene – rol antialgic și scăderea inflamației membranei sinoviale;
- Infiltrații intraarticulare cu cortizon sau acid hialuronic – rol antiinflamator.
- Chirurgical – indicat în cazul lipsei de eficiență a tratamentului conservativ
- Osteotomii – realinierea membrului pentru a scădea încărcarea zonei afectate;
- Artroplastie (cel mai frecvent) – înlocuirea articulație cu implanturi specifice.
Artroplastia totală de genunchi (stânga) și artroplastia totală de șold (dreapta)
Coxatroză
Gonartroză
Complicații sunt :
- Redoare articulară;
- Luxații ale protezelor;
- Decimentare sau osteoliză – deficit în fixarea implantului la nivel osos;
- Tromboză venoasă profundă;
- Embolie pulmonară;
- Fracturi periprotetice;
- Infecție;
- Decompensarea comorbidităților.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Asistența medicală:
Fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- durere persistentă,
- instabilitate,
- leziuni osoase asociate
- și tromboză venoasă profundă.
Fasceita plantară
Hallux Valgus
Ce este halucele valg?
Halucele valg, sau montul, reprezintă o deviere a degetului mare de la picior prin modificări care implică atât osul, cât și țesuturile moi. Această deformitate produce în unele situații durere, deficit estetic, precum și dificultăți în purtarea încălțămintei. Evoluția este progresivă, afectând și alte degete de la picior. Totuși, este o patologie frecventă, datele arătând că aproximativ 1 din 4 adulți prezintă haluce valg.
Ce cauzează halucele valg?
Deși sunt mai multe cauze incriminate, cele mai importante sunt componenta genetică (istoricul familial) și utilizarea unei încălțăminte inadecvată (tocul înalt și lățime redusă în partea din față a piciorului).
Ce opțiuni de tratament sunt?
Tratamentul conservativ (nechirurgical)
1. Ajustarea încălțămintei. Prin utilizarea unei încălțăminte mai largi în partea din față și fără toc (ex. încălțămintea de tip barefoot), contactul dintre degetul mare și interiorul încălțămintei va fi redus, ceea ce va duce la scăderea durerii.
2. Ortezele sau separatoarele pentru haluce valg sunt foarte des utilizate, însă rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor .
Tratamentul conservativ (nechirurgical)
Tratamentul chirurgical se indică doar în cazul apariției durerii, și nu în scop estetic. Motivul este că orice intervenție chirurgicală, indiferent de cât de minim invazivă este, prezintă riscuri.
Tipuri de interventii chirurgicale
Necesarul pentru operație
- Încălțăminte postoperatorie. După intervenția chirurgicală, este necesar a purta un pantof mai lat în partea din față a piciorului, pentru a face loc pansamentului postoperator și a nu exercita o presiune crescută asupra zonei de incizie. Acesta se recomandă a fi purtat pentru 4 săptămâni postoperator. Totodată, talpa trebuie să fie plată, fără diferență de nivel între partea din față și cea din spate a piciorului.
- Îndepărtarea ojei de la nivelul piciorului care urmează a fi operat. Nerespectarea acestei indicații poate să crească riscul de infecții.
- Prealabil internării, se va efectua un consult preanestezic în cadrul căruia vi se vor explica tipurile de anestezie posibile. Intervenția se poate face în regim de internare de zi, fără a necesita spitalizarea peste noapte.
Complicații
Orice intervenție chirurgicală poate avea complicații postoperatorii, acestea fiind reprezentate de recidiva (adică reapariția halucelui valg), tulburări de sensibilitate, neconsolidare, metatarsalgia de transfer.
Nefiind catalogate drept complicații propriu-zise, în primele zile după intervenția chirurgicală, există posibilitatea apariției unei mici hemoragii, echimoză (învinețirea degetului) sau tumefierea (creșterea în volum) a degetului, care nu produc probleme deosebite, urmând a se remite în următoarele zile.
Planul de recuperare postoperator
- Plaga postoperatorie și firele de sutură. Se va practica pansamentul steril al plăgii postoperatorii la fiecare 7 zile de către medicul curant sau membrii echipei. În cazul în care simțiți pansamentul ca fiind strâns, contactați medicul curant în vederea schimbării pansamentului. Până la suprimarea firelor de sutură, se va evita contactul dintre apă și plaga postoperatorie. Pentru a face duș mai ușor, se poate utiliza pansamentul Hydrofilm de la Hartmann începând cu a 7-a zi postoperator. Firele de sutură se vor suprima între 2 și 3 săptămâni postoperator.
- Mobilizarea. Va fi permis mersul cu încărcare completă din prima zi postoperator. Totodată, se recomandă evitarea mersului prelungit pentru 3 zile postoperator.
- Crioterapie. În primele 3 zile postoperator, se recomandă aplicarea de gheață în zona operației.
Tratament medicamentos cuprinde 4 tipuri de medicamente:
- Tratament antialgic (comprimate, administrare pe cale orală)
- Tromboprofilaxie (soluție injecatbilă, administrare subcutanată, 7 zile)
- Antibioprofilaxie (comprimate, administrare pe cale orală)
- Protecție gastrică (comprimate, administrare pe cale orală)
Atenție! Vă rog a prelua rețeta de la farmacie înainte de internarea în spital.
- Control postoperator. Vizitele cuprind in mod normal 3 vizite postoperatorii (la interval de 1-2-3 săptămâni postoperator), unde se va evalua plaga și se va efectua control radiologic în caz de nevoie.
Entorsele de gleznă
Cauze
Entorsele de gleznă sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală.
Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Sistemul osos
Organismul uman prezintă mai multe tipuri de oase în funcție de aspectul macroscopic și anume:
- Oase lungi (ex. femur);
- Oase plate (ex. scapula);
- Oase scurte (ex. oasele carpiene);
- Oase sesamoide (ex. rotula);
- Oase neregulate (ex. vertebra).
Părțile componente ale oaselor lungi sunt epifiza proximală (extremitatea proximală), diafiza și epifiza distală (extremitatea distală) (Figura). Între diafiză și epifiză, oasele lungi prezintă metafiza, unde este situat cartilajul de creștere (Figura). Osul este acoperit de către o membrană denumită periost, cu rol important în vascularizație și implicit în vindecarea fracturilor.
Părțile componente ale femurului (os lung)
Organizarea sistemului osos se împarte în două părți distincte:
- Osul cortical – prezintă lamele osoase dispuse concentric care formează cavități cilindrice numite osteon;
- Osul spongios – prezintă lamele osoase dispuse neregulat care formează cavități în interiorul cărora se găsește măduva osoasă hematopoietică.
Celulele specifice țesutului osos sunt osteoblastele (responsabile de sinteza osoasă), osteoclastele (responsabile de resorbție osoasă) și osteocitele (responsabile de coordonarea proceselor de sinteză și resorbție osoasă). Procesul de remodelare osoasă la care participă aceste celule este continuu, țesutul osos fiind înlocuit complet odată la aproximativ 10 ani în cazul unui adult.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Sistemul muscular
Există trei tipuri principale de țesut muscular: cardiac, neted și striat. Cel reprezentat la nivelul sistemului musculoscheletal este cel striat, fiind singurul care permite contracții voluntare. Acesta este organizat sub formă de fascicule musculare și permite 2 tipuri de contracții: izometrice (creșterea tensiunii musculare fără modificarea lungimii corpului muscular) și izotonice (menținerea tensiunii musculare cu modificarea lungimii corpului muscular) (Figura). Cele izotonice pot fi de două tipuri: excentrice (alungirea corpului muscular) și concentrice (scurtarea corpului muscular) (Figura).
Exemplu de contracție izometrică: acțiunea de împingere a unui obiect care nu poate fi mișcat (perete) (Figura). Exemplu de contracție izotonică: ridicarea de greutăți (Figura).
Exemplificarea contracțiilor izotonice și izometrice
Tendoanele sunt structuri prin intermediul cărora mușchii se inseră la nivel osos, participând astfel la mișcarea sistemului osos (Figura). Sunt structuri de o rezistență crescută care suportă tensiunea generată de corpul muscular. Patologia tendoanelor implică tendinită, tendinoză sau ruptură tendinoasă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Cartilajul
Cartilajul este o structură prezentă la nivelul articulațiilor, acolo unde tapetează suprafața osoasă asigurând protecția osoasă și o mobilitate cu un coeficient scăzut de frecare (Figura). Spre deosebire de țesutul osos, cel cartilaginos nu are o capacitate de vindecare corespunzătoare, leziunile de cartilaj fiind înlocuite cu un țesut cicatriceal cu proprietăți inferioare. Leziunile de cartilaj sunt întâlnite în artroze, precum gonartroza sau coxartroza.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Ligamente
Ligamentele sistemului musculoscheletal sunt elemente care asigură stabilitatea articulațiilor (Figura). Astfel, prin inserția lor pe două sau mai multe oase, limitează mobilitatea excesivă la nivelul articulațiilor. Acestea sunt frecvent lezate în cazul traumatismelor.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Meniscurile
Meniscurile sunt structuri de tip țesut moale care se găsesc în anumite articulații precum genunchiul și radiocarpul (Figura). Rolul meniscurilor este de a crește stabilitatea articulară, dispersarea forței de încărcare, absorbția șocurilor, precum și nutriția și lubrifierea articulară. Cele mai întâlnite leziuni de menisc sunt la nivelul genunchiului.
Reprezentarea de țesuturi moi la nivelul articulației genunchiului
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Etapele vindecării fracturilor
1. Impact: momentul producerii fracturii;
2. Inducție [minute-ore]: activarea procesului de vindecare;
3. Inflamație [3-5 zile]: apariția celulelor necesare pentru procesul de vindecare;
4. Calus moale [1-3 săptămâni]: oferă o stabilitate parțială a fragmentelor osoase;
5. Calus dur sau osos [4-12 săptămâni]: oferă o stabilitate completă a fragmentelor osoase;
6. Remodelare [1-2 ani]: redobândirea caracteristicilor osoase precum cele anterioare traumatismului.
Etapele vindecării fracturii. a) Osul normal; b) Faza de inducție; c) Faza de inflamație; d) Faza de calus moale; e) Faza de calus dur; f) Faza de remodelare
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Factori care influențează vindecarea fracturilor
- Tipul fracturii – fracturile fără deplasare sau fracturile închise prezintă o vindecare mai bună;
- Mobilitatea fracturii – mobilitatea excesivă la nivelul fragmentelor osoase fracturate întârzie vindecarea;
- Vascularizația – zonele slab vascularizate prezintă o vindecare întârziată;
- Vârsta pacientului – fracturile consolidează mai rapid în cazul pacienților tineri;
- Starea de nutriție a pacienților – deficitul de vitamina D, deficitul de calciu, deficitul de proteine pot întârzia vindecarea fracturilor;
- Diabetul și fumatul – pot dubla durata de vindecare a fracturilor.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Semnele fracturilor
În cazul traumatismelor membrelor, este deosebit de importantă determinarea prezenței pulsului, testarea funcției motorii și a sensibilității distal de locul traumatismului, pentru a identifica leziuni arteriale și nervoase. De asemenea, este necesară determinarea compresibilității tegumentare și durerea la mobilizarea pasivă pentru a decela apariția sindromului de compartiment.
- Semne de probabilitate ale fracturilor. Acestea se întâlnesc atât în fracturi , cât și în alte leziuni traumatice precum entorse sau luxații, fiind reprezentate de:
- Durere;
- Poziție antalgică;
- Echimoză;
- Hiperemie;
- Marcă traumatică;
- Impotență funcțională parțială sau totală;
- Deformarea regiunii (prin edem, tumefacție);
- Scurtarea sau alungirea membrului.
- Semne de certitudine ale fracturilor. Prezența acestora ne confirmă clinic prezența unei fracturi:
- Întreruperea continuității osoase;
- Crepitații osoase la palpare;
- Netransmiterea mișcărilor în partea distală (în cazul unui os lung);
- Mobilitate anormală.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Luxațiile de umăr
Noțiune introductivă
Reprezintă cele mai frecvente luxații, întâlnindu-se preponderent în rândul tinerilor. Luxațiile de umăr produc o durere intensă, necesitând o reducere cât mai rapidă, atât pentru confortul pacientului cât și pentru reducerea ratei de complicații.
Noțiuni de anatomie
- Stabilitatea articulației este realizată de componenta osoasă, labrum, capsula articulară, ligamente gleno-humerale, musculatura periarticulară și presiunea negativă de la nivelul articulației. Toate aceste elemente pot fi lezate în cadrul luxației;
- Interpunerea unor țesuturi moi poate să împiedice reducerea luxației;
Mecanism de producere: cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere mâna cu umărul în abducție și rotație externă).
Mecanismul cel mai frecvent de producere al luxațiilor de umăr
Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. forțare în valgus a genunchiului).
Semne și simptome
Durere marcată, impotență funcțională, deformarea regiunii, umăr în epolet (pierderea reliefului deltoidian), ștergerea șantului delto-pectoral (cu posibilitatea palpării capului humeral la acest nivel), adducția elastică a brațului și alungirea sau scurtarea membrului superior.
Clasificarea se realizează în funcție de direcția de deplasarea a humerusului:
- Luxație anterioară (cel mai frecvent);
- Luxație posterioară;
- Luxație inferioară;
- Luxație superioară.
Tratamentul este:
- conservativ (cel mai frecvent) – reducere și imobilizare în orteză de susținere a brațului, orteză de tip Dessault sau bandaj de tip Dessault.
- Sunt mai multe tehnici de reducere descrise: Hippocrate, Mothes-Milch, von Artl sau Kocher.
Tehnica de reducere a luxațiilor de umăr
Metode de imobilizare a luxațiilor de umăr
- chirurgical – reducere deschisă în cazul ireductibilității sau a apariției complicațiilor.
Complicații locale prezente în cadrul luxațiilor scapulo-humerale sunt :
- Imediate
- Interpunerea de țesuturi moi;
- Ireductibilitatea;
- Asocierea de leziuni ale elementelor stabilizatoare (fracturi, leziuni ale labrumului etc.)
- Leziunea nervului axilar (nerv ce inervează motor mușchiul deltoid)
- Tardive
- Recidiva (reapariția luxației);
- Luxație inveterată (luxație veche netratată);
- Omartroza (artroza articulației scapulo-humerale).
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile claviculei
Noțiune introductivă
Clavicula este un os situat superficial, predispus la traumatisme, având un rol important în biomecanica umărului;
Mecanism de producere
Cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere pe umăr), însă mecanismul direct (prin lovire) este de asemenea posibil;
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor, fapt datorat localizării superficiale a osului;
Clasificarea
Se realizează în modul standard, cu următoarea excepție: clasificarea după localizare cuprinde fractură în treime medială, treime medie și treime distală;
Clasificarea anatomică a fracturilor de claviculă
Tratamentul este:
- conservativ (cel mai frecvent) – imobilizare în orteză de susținere a brațului, orteză de tip Watson-Jones sau bandaj de tip Watson-Jones.
Metode de tratament conservativ al fracturilor de claviculă
- chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – indicat de obicei în cazul apariției complicațiilor locale;
Reducere deschisă și osteosinteză cu o placă fixată cu șuruburi a fracturii de claviculă
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile humerusului
Noțiune introductivă
Fracturile humerusului proximal sunt leziuni frecvent întâlnite în rândul pacienților peste 60 de ani sau în rândul tinerilor cu traumatisme de intensitate mare;
Noțiuni de anatomie
- Humerusul proximal este alcătuit din 4 părți – capul humeral, marea tuberozitate, mica tuberozitate și partea proximală a diafizei;
Părțile componente ale humerusului proximal
- Humerusul proximal este acoperit de așa-numita coafa rotatorilor – un complex format din 4 mușchi responsabili în mare măsură de stabilitatea și mobilitate umărului;
- Nervul axilar inervează mușchiul deltoid și este în contact intim cu humerusul proximal, putând fi lezat în cazul acestor fracturi;
- Artera circumflexă irigă capul humeral, putând fi lezată în cazul fracturilor humerusului proximal. În cazul acestei leziuni apare necroza avasculară de cap humeral;
- Nervul radial inervează mușchi localizați la nivelul brațului, antebrațului și mâinii, fiind localizat în contact intim cu osul la nivelul diafizei humerale, existând astfel riscul leziunii nervoase în cazul fracturilor diafizare;
- Fracturile humerusului distal mai sunt denumite „fracturi de paletă humerală”
Elemente anatomice la risc în cazul fracturilor de humerus
Mecanism de producere
Cel mai frecvent este reprezentat de cel indirect (ex. prin cădere pe cotul flectat), însă mecanismul direct (prin lovire) este de asemenea posibil;
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor. De reținut este că în cazul fracturilor humerusului proximal, semnele de certitudine lipsesc, acesta fiind bine acoperit muscular;
Clasificarea
- În cazul fracturilor humerusului proximal și a celor diafizare – clasificarea standard a fracturilor
- În cazul fracturilor humerusului distal – clasificarea standard a fracturilor periarticulare
Tratamentul este
- conservativ
- Humerus proximal – bandaj sau orteză de tip Dessault sau orteză de susținere a brațului;
- Diafiză humerală – atelă gipsată în „U” sau orteză funcțională Sarmiento;
- Humerus distal – atelă gipsată sau gips circular humero-palmară sau orteză articulată de cot.
- chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză cu tijă centromedulară sau placă fixată cu șuruburi – indicat de obicei în cazul apariției complicațiilor locale;
Tratamentul conservativ în cazul fracturilor de humerus
Tipuri de tratament chirurgical în cazul fracturilor de humerus
Complicații: sunt prezente complicațiile locale, complicațiile generale fiind rar întâlnite în aceste cazuri. Cele mai frecvente complicații locale sunt redoarea articulară, leziunea coafei rotatorilor, apariția luxațiilor umărului, leziunile nervoase (nerv axilar și radial).
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile epifiziei distale a radiusului
Noțiune introductivă
Sunt cele mai frecvente fracturi, fiind întâlnite preponderent la femei peste 65 de ani, pe teren osteoporotic.
Noțiuni de anatomie
- În vecinătatea epifizei distale de radius este nervul median, care este expus în cazul fracturilor;
- Fracturile epifizei distale a radisului sunt bine vascularizate, motiv pentru care consolidarea apare fără probleme în marea majoritate a cazurilor.
Mecanism de producere
Este reprezentat de mecanismul indirect (ex. prin cădere pe mâna situată în dorsiflexie).
Mecanismul indirect de producere al fracturii de epifiză distală de radius
Semne și simptome
Sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor. Este de remarcat deplasarea dorsală a mâinii, rezultând așa-numita „mână în dos de furculiță”.
Clasificarea
Se realizează în modul standard. În cazul deplasării dorsale a fragmentului distal, se numește fractura Pouteau-Colles.
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent) – reducere sub anestezie (dacă este prezentă deplasarea) și imobilizare în atelă gipsată brahio-palmară, atelă gipsată antebrahio-palmară sau orteza fixă radiocarpiană;
- Chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – recomandat de obicei în prezența complicațiilor sau a instabilității fracturii.
Tipuri de tratament conservativ si chirurgical al fracturii de epifiză distală de radius
Complicații
Sunt prezente complicațiile locale, complicațiile generale fiind rar întâlnite în aceste cazuri. Dintre complicațiile locale, evidențiem sindromul de compartiment, asocierea de fracturi ale oaselor carpiene și algoneurodistrofia.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Fracturile de șold
Noțiune introductivă
Sunt fracturi frecvente întâlnite la pacienții vârstnici, având un risc mare de mortalitate în primul an de la traumatism. Acestea mai sunt denumite „fracturi de șold”.
Noțiuni de anatomie
- Femurul proximal este format din cap femural, col femural, marele trohanter și micul trohanter;
- Artera circumflexă, are cea mai mare contribuție la vascularizația capului femural. În fracturi ale colului femural, vascularizația poate fi întreruptă, fapt ce duce la necroza aseptică de cap femural;
- Fracturile de femur proximal se întind până la 5 cm sub micul trohanter.
Anatomia femurului proximal
Mecanism de producere
Este reprezentat de mecanismul direct (ex. cădere pe șold). Este prezent și mecanismul indirect, în special în situațiile unui os patologic (prezența metastazelor sau a tumorii primare osoase).
Mecanismul de producere al fracturilor de șold
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate ale fracturilor. Semnele de certitudine sunt absente având în vedere situația profundă a articulației șoldului. Cele mai importante elemente de examen obiectiv care ne sugerează prezența fracturii de șold sunt impotență funcțională totală la nivelul șoldului, durere, scurtarea piciorului, rotația externă și adducția.
Clasificarea este în funcție de localizare
- Fracturi ale capului femural
- Fracturi ale colului femural
- Incompletă
- Completă și fără deplasare
- Completă cu deplasare parțială
- Completă cu deplasare semnificativă
- Fracturi trohanteriene
- Stabile
- Instabile
- Fracturi subtrohanteriene
- Chirurgical (cel mai frecvent) – indicat în toate cazurile și constă în:
- Fracturi ale colului femural
-
- Reducere închisă și osteosinteză cu șuruburi (fracturi incomplete și cele fără deplasare);
- Artroplastie parțială (fracturi cu deplasare și pacient tarat;
- Artroplastie totală (fracturi cu deplasare și pacient fără comorbidități majore).
- Fracturi trohanteriene
-
- Reducere deschisă și osteosinteză cu sistem DHS (fracturi stabile);
- Reducere închisă și osteosinteză cu tijă centromedulară tip Gamma (fracturi instabile).
- Fracturi subtrohanteriene
-
- Reducere închisă și osteosinteză cu tijă centromedulară tip gamma (fracturi instabile).
- Până la intervenția chirurgicală în cazul fracturilor subtrohanteriene se poate indica aplicarea tracțiunii continue transscheletice.
- Conservativ – repaus la planul patului și mobilizare în limita durerii – indicat la fracturile de șold doar în cazul riscului anestezic foarte crescut sau a refuzului intervenției chirurgicale.
Tipuri de tratament chirurgical în fracturile de șold
Asistența medicală
Majoritatea pacienților cu aceste afecțiuni prezintă multiple comorbidități care se pot decompensa ducând la un prognostic infaust. De asemenea, mobilizarea pacienților este esențială în vederea scăderii mortalității postoperatorii.
Complicații
Sunt prezente complicațiile locale și complicațiile generale. Cele din urmă duc la mortalitatea crescută în cadrul acestor fracturi.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Entorsele de genunchi
Noțiune introductivă
Sunt leziuni traumatice frecvente ale aparatului musculoscheletal care apar mai ales în urma activităților sportive.
Entorsele de genunchi pot implica leziuni ligamentare, leziuni meniscale, leziuni de cartilaj sau leziuni osoase, motiv pentru care trebuie evaluate și tratate cu maximă atenție.
Noțiuni de anatomie
- Genunchiul are patru ligamente care sunt responsabile de cea mai mare parte din stabilitatea genunchiului și anume ligamentul colateral intern, ligamentul colateral extern, ligamentul încrucișat anterior și ligamentul încrucișat posterior;
- Ligamentele încrucișate anterioare și posterioare fiind intraarticulare, în cazul leziunilor complete sutura lor este ineficientă motiv pentru care trebuie reconstruite;
- Ligamentul colateral intern este cel mai expus în cazul entorselor de genunchi;
- Meniscurile sunt structuri cartilaginoase cu rol de tampon și de menținere a stabilității articulare. Acestea pot fi lezate în cadrul entorselor.
Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. forțare în valgus a genunchiului).
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea genunchiului pentru a putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară;
- Grad II: ruptură parțială ligamentară;
- Grad III: ruptură completă ligamentară.
Clasificarea entorselor de genunchi. LCI = ligament colateral intern
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent)
- Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
- Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie. Acesta este destinat în special sportivilor.
- Chirurgical (rar) – tratamentul leziunilor ligamentare sau a celor asociate.
Complicațiile includ durere persistentă, instabilitate, leziuni asociate ale meniscului, leziuni osoase asociate și tromboză venoasă profundă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Entorsele de gleznă
Cauze
Entorsele de gleznă sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală.
Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Noțiune introductivă
Sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale aparatului musculoscheletal.
În pofida unei evoluții favorabile în marea majoritate a cazurilor, entorsele de gleznă prezintă gravități diferite, iar în lipsa unui tratament optim, evoluția poate fi nefavorabilă, necesitând în anumite situații intervenție chirurgicală. Entorsa presupune leziune ligamentară, aceasta putând fi sub formă de întindere, ruptură parțială sau ruptură completă.
Noțiuni de anatomie
- Ligamentele de pe partea externă a gleznei sunt cele mai frecvent lezate.
- Mecanism de producere: este reprezentat cel mai frecvent de mecanismul indirect (ex. supinație și adducție).
Mecanismul indirect de producere al entorselor de gleznă, prin adducție și supinație
Semne și simptome
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea gleznei pentru a o putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară;
- Grad II: ruptură parțială ligamentară;
- Grad III: ruptură completă ligamentară.
Tratamentul este:
- Conservativ (cel mai frecvent)
- Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
- Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie.
Chirurgical (rar) – sutură sau reconstrucție ligamentară – indicat în cazul durerii și a instabilității persistente după tratamentul conservativ sau în cazul leziunilor asociate (ex. fracturi).
Complicațiile includ durere persistentă, instabilitate, leziuni osoase asociate și tromboză venoasă profundă.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Asistența medicală:
Fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- Luxații ale protezelor;
- Redoare articulară;
- Decimentare sau osteoliză – deficit în fixarea implantului la nivel osos;
- Tromboză venoasă profundă;
- Embolie pulmonară;
- Fracturi periprotetice;
- Infecție;
- Decompensarea comorbidităților.
Fracturile de gleznă
Noțiune introductivă
Sunt leziuni traumatice frecvente întâlnite care necesită un tratament corespunzător pentru preveni artroza posttraumatică și instabilitatea articulară.
Noțiuni de anatomie
- Maleola tibială oferă suportul medial al articulației gleznei, împreună cu complexul ligamentar medial;
- Maleola peronieră oferă suportul lateral al articulației gleznei, împreună cu complexul ligamentar lateral;
- Articulația tibio-peronieră este stabilizată distal de ligamentele tibio-peroniere, formând astfel o articulație de tip sindesmoză;
- Procesul posterior al tibiei distale este cunoscut drept „a treia maleolă”;
Elemente anatomice ale articulației gleznei
Mecanismul indirect de producere al fracturilor de gleznă prin supinație și rotație externă
Semne și simptome: sunt prezente atât semnele de probabilitate, cât și cele de certitudine ale fracturilor.
Clasificarea se realizează astfel:
- După numărul de leziuni osteoligamentare
- Fracturi unimaleolare (maleola tibială sau peronieră este fracturată);
- Fracturi bimaleolare (maleola tibială și peronieră sunt fracturate);
- Fracturi trimaleolare (maleola tibială, peronieră și procesul posterior al tibiei sunt fracturate);
- Echivalență de fractură bimaleolară (fractura unei maleole la care se asociază leziune ligamentară grad III).
Clasificarea fracturilor de gleznă
- După deplasare:
- Cu deplasare;
- Fără deplasare.
Tratamentul este:
- Conservativ – imobilizare gipsată gambiero-podală sau orteză fixă de gleznă înaltă– în cazul fracturilor unimaleolare fără deplasare;
- Chirurgical – reducere deschisă și osteosinteză – în cazul fracturilor unimaleolare cu deplasare, fracturi bimaleolare, trimaleolare sau echivalență de fractură bimaleolară (Figura 46). De asemenea, tratamentul chirurgical este indicat în cazul apariției complicațiilor locale.
Tipuri de tratament chirurgical și conservativ al fracturilor de gleznă
Complicații: sunt prezente atât complicațiile locale și complicațiile generale. Cele mai frecvente complicații locale sunt redoarea articulară, instabilitatea de gleznă, artroza posttraumatică și osteoporoza algică Sudeck-Leriche.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Artrozele (gonartroza și coxartroza)
Cauze
Artroza este o patologie cronică, degenerativă, care apare de obicei la persoanele vârstnice, frecvent întâlnită în cadrul articulațiilor mari (șold, genunchi). Se caracterizează prin:
- Degradarea cartilajului articular
- Îngustarea spațiului articular
- Osteofite (creșteri excesive de țesut osos la periferie)
- Scleroza țesutului osos subcondral;
- Inflamația și hipertrofia membranei sinoviale (producătoare de lichid sinovial).
Noțiuni de anatomie:
- Părțile osoase componente ale articulațiilor mari precum capul femural, acetabulul, condilii femurali sau platoul tibial sunt acoperite de un strat cartilaginos care asigură protecția osoasă și o mobilitate cu un coeficient de frecare scăzut. În cazul leziunii acestui strat cartilaginos, întreaga homeostazie articulară este perturbată, facilitând instalarea leziunilor artrozice. Spre deosebire de țesutul osos, cartilajul nu are o bună capacitate de reparare, astfel că leziunile odată instalate, au o evoluție progresivă.
- Articulațiile mari, cum sunt cele ale genunchiului și șoldului, prezintă un lichid articular denumit lichid sinovial, care are rol în nutriția cartilajului articular și în asigurarea coeficientului de frecare scăzut. Lichidul sinovial este secretat de către membrana sinovială, care tapetează interiorul capsulei articulară. În cazul artrozelor, lichidul sinovial își modifică proprietățile și cantitatea, agravând evoluția artrozelor.
- Tonusul muscular periarticular permite o bună stabilitate articulară și o descărcare a încărcării articulare.
Coxatroza (sus) și gonartroza (jos)
Mecanism de producere este prin depășirea capacităților articulației de a rezista la forțele la care este supusă.
Semne și simptome: durere cu caracter mecanic (la utilizarea articulației), impotență funcțională, redoare articulară, instabilitate articulară, episoade inflamatorii (explicate de reacția membranei sinoviale), episoade de blocaj articular.
Clasificarea se realizează în funcție de existența unor factori etiologici (care să explice apariția artrozei):
- Primar – lipsa factorilor etiologici;
- Secundar – existența factorilor etiologici precum traumatisme articulare, efort fizic intens, leziuni preartrozice (ex. dezechilibre constituționale), hipotonie musculară, obezitate, anumite tratamente (ex. cortizon), genetic etc.
Tratamentul este:
- Conservativ – indicat de primă intenție
- Scăderea în greutate (în caz de obezitate) – scade încărcarea articulară;
- Kinetoterapie pentru întărire musculară – crește stabilitatea articulară și cresc descărcarea musculară;
- Mers cu o cârjă – scade încărcarea articulară;
- Antiinflamatoare nonsteroidiene – rol antialgic și scăderea inflamației membranei sinoviale;
- Infiltrații intraarticulare cu cortizon sau acid hialuronic – rol antiinflamator.
- Chirurgical – indicat în cazul lipsei de eficiență a tratamentului conservativ
- Osteotomii – realinierea membrului pentru a scădea încărcarea zonei afectate;
- Artroplastie (cel mai frecvent) – înlocuirea articulație cu implanturi specifice.
Artroplastia totală de genunchi (stânga) și artroplastia totală de șold (dreapta)
Coxatroză
Gonartroză
Complicații sunt :
- Redoare articulară;
- Luxații ale protezelor;
- Decimentare sau osteoliză – deficit în fixarea implantului la nivel osos;
- Tromboză venoasă profundă;
- Embolie pulmonară;
- Fracturi periprotetice;
- Infecție;
- Decompensarea comorbidităților.
Bibliografia: Ortopedie și traumatologie pentru asistenții medicali generaliști. Apostu Dragoș. Cluj-Napoca, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hațieganu”, 2021”
Asistența medicală:
Fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- durere persistentă,
- instabilitate,
- leziuni osoase asociate
- și tromboză venoasă profundă.
Fasceita plantară
Hallux Valgus
Ce este halucele valg?
Halucele valg, sau montul, reprezintă o deviere a degetului mare de la picior prin modificări care implică atât osul, cât și țesuturile moi. Această deformitate produce în unele situații durere, deficit estetic, precum și dificultăți în purtarea încălțămintei. Evoluția este progresivă, afectând și alte degete de la picior. Totuși, este o patologie frecventă, datele arătând că aproximativ 1 din 4 adulți prezintă haluce valg.
Ce cauzează halucele valg?
Deși sunt mai multe cauze incriminate, cele mai importante sunt componenta genetică (istoricul familial) și utilizarea unei încălțăminte inadecvată (tocul înalt și lățime redusă în partea din față a piciorului).
Ce opțiuni de tratament sunt?
Tratamentul conservativ (nechirurgical)
1. Ajustarea încălțămintei. Prin utilizarea unei încălțăminte mai largi în partea din față și fără toc (ex. încălțămintea de tip barefoot), contactul dintre degetul mare și interiorul încălțămintei va fi redus, ceea ce va duce la scăderea durerii.
2. Ortezele sau separatoarele pentru haluce valg sunt foarte des utilizate, însă rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor .
Tratamentul conservativ (nechirurgical)
Tratamentul chirurgical se indică doar în cazul apariției durerii, și nu în scop estetic. Motivul este că orice intervenție chirurgicală, indiferent de cât de minim invazivă este, prezintă riscuri.
Tipuri de interventii chirurgicale
Necesarul pentru operație
- Încălțăminte postoperatorie. După intervenția chirurgicală, este necesar a purta un pantof mai lat în partea din față a piciorului, pentru a face loc pansamentului postoperator și a nu exercita o presiune crescută asupra zonei de incizie. Acesta se recomandă a fi purtat pentru 4 săptămâni postoperator. Totodată, talpa trebuie să fie plată, fără diferență de nivel între partea din față și cea din spate a piciorului.
- Îndepărtarea ojei de la nivelul piciorului care urmează a fi operat. Nerespectarea acestei indicații poate să crească riscul de infecții.
- Prealabil internării, se va efectua un consult preanestezic în cadrul căruia vi se vor explica tipurile de anestezie posibile. Intervenția se poate face în regim de internare de zi, fără a necesita spitalizarea peste noapte.
Complicații
Orice intervenție chirurgicală poate avea complicații postoperatorii, acestea fiind reprezentate de recidiva (adică reapariția halucelui valg), tulburări de sensibilitate, neconsolidare, metatarsalgia de transfer.
Nefiind catalogate drept complicații propriu-zise, în primele zile după intervenția chirurgicală, există posibilitatea apariției unei mici hemoragii, echimoză (învinețirea degetului) sau tumefierea (creșterea în volum) a degetului, care nu produc probleme deosebite, urmând a se remite în următoarele zile.
Planul de recuperare postoperator
- Plaga postoperatorie și firele de sutură. Se va practica pansamentul steril al plăgii postoperatorii la fiecare 7 zile de către medicul curant sau membrii echipei. În cazul în care simțiți pansamentul ca fiind strâns, contactați medicul curant în vederea schimbării pansamentului. Până la suprimarea firelor de sutură, se va evita contactul dintre apă și plaga postoperatorie. Pentru a face duș mai ușor, se poate utiliza pansamentul Hydrofilm de la Hartmann începând cu a 7-a zi postoperator. Firele de sutură se vor suprima între 2 și 3 săptămâni postoperator.
- Mobilizarea. Va fi permis mersul cu încărcare completă din prima zi postoperator. Totodată, se recomandă evitarea mersului prelungit pentru 3 zile postoperator.
- Crioterapie. În primele 3 zile postoperator, se recomandă aplicarea de gheață în zona operației.
Tratament medicamentos cuprinde 4 tipuri de medicamente:
- Tratament antialgic (comprimate, administrare pe cale orală)
- Tromboprofilaxie (soluție injecatbilă, administrare subcutanată, 7 zile)
- Antibioprofilaxie (comprimate, administrare pe cale orală)
- Protecție gastrică (comprimate, administrare pe cale orală)
Atenție! Vă rog a prelua rețeta de la farmacie înainte de internarea în spital.
- Control postoperator. Vizitele cuprind in mod normal 3 vizite postoperatorii (la interval de 1-2-3 săptămâni postoperator), unde se va evalua plaga și se va efectua control radiologic în caz de nevoie.
Afectiuni
Sunt prezente semnele de probabilitate. Este necesar a testa stabilitatea gleznei pentru a o putea încadra în una dintre clasificările de mai jos.
Clasificarea se realizează după gradul de leziune ligamentară:
- Grad I: întindere ligamentară
- Grad II: ruptură parțială ligamentară
- Grad III: ruptură completă ligamentară
Tratamente
Conservativ (cel mai frecvent)
✔ Protocolul RICE: repaus relativ de la activitățile fizice + crioterapie + tratament antiinflamator + poziția proclivă a membrului + imobilizare (orteză, fașă elastică sau aparat gipsat);
✔ Protocolul MEAT: mobilizare + exerciții fizice + antialgice + fiziokinetoterapie.
Chirurgical (rar) - sutură sau reconstrucție ligamentară – indicat în cazul durerii și a instabilității persistente după tratamentul conservativ sau în cazul leziunilor asociate (ex. fracturi).
Asistența medicală:
Fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- durere persistentă,
- instabilitate,
- leziuni osoase asociate
- și tromboză venoasă profundă.
Artrozele (gonartroza și coxartroza)
Cauze
Artroza este o patologie cronică, degenerativă, care apare de obicei la persoanele vârstnice, frecvent întâlnită în cadrul articulațiilor mari (șold, genunchi). Se caracterizează prin:
- Degradarea cartilajului articular
- Îngustarea spațiului articular
- Osteofite (creșteri excesive de țesut osos la periferie)
- Scleroza țesutului osos subcondral;
- Inflamația și hipertrofia membranei sinoviale (producătoare de lichid sinovial).
Afectiuni
- durere cu caracter mecanic (la utilizarea articulației),
- impotență funcțională,
- redoare articulară,
- instabilitate articulară,
- episoade inflamatorii (explicate de reacția membranei sinoviale),
- episoade de blocaj articular.
Tratamente
Conservativ indicat de primă intenție:
✔ Scăderea în greutate (în caz de obezitate) - scade încărcarea articulară;
✔ Kinetoterapie pentru întărire musculară - crește stabilitatea articulară și cresc
descărcarea musculară;
✔ Mers cu o cârjă - scade încărcarea articulară;
✔ Antiinflamatoare nonsteroidiene – rol antialgic și scăderea inflamației membranei
sinoviale;
✔ Infiltrații intraarticulare cu cortizon sau acid hialuronic – rol antiinflamator.
Chirurgical indicat în cazul lipsei de eficiență a tratamentului conservativ
- Osteotomii – realinierea membrului pentru a scădea încărcarea zonei afectate;
- Artroplastie (cel mai frecvent) – înlocuirea articulație cu implanturi specifice
Asistența medicală:
Asistența medicală: fără particularități deosebite față de asistența medicală standard.
Complicațiile includ:
- Luxații ale protezelor;
- Redoare articulară;
- Decimentare sau osteoliză – deficit în fixarea implantului la nivel osos;
- Tromboză venoasă profundă;
- Embolie pulmonară;
- Fracturi periprotetice;
- Infecție;
- Decompensarea comorbidităților.